Copilaria este cea mai fericita perioada din vaita oricarui om. Nu conteaza daca o petreci in saracie sau bogatie, amintirile pe care le pastram despre ea sunt intodeauna de aur.
In esenta toata lumea, chiar si strainii vor sa-ti faca copilaria frumoasa, sau macar incearca. Si in general reusesc.
Dar, in special datorita unei imunitati naturale a psihicului, copilaria transforma chiar si evenimentele tragice in aventuri magice sau evenimente remarcabile, generatoare de povesti de-a dreptul mitologice in care capeti o aura de erou.
Independenta adultului se manifesta inca din pruncie si prostiile comise atunci devin aventuri epice ce sunt povestite cu multa fala generatiilor viitoare.
Asa se face ca nimeni nu stie cand mi-am rupt degetul mic de la mana dreapta. Nici macar eu. Eram prea mic ca sa constientizez evenimentul si abia cu multi ani dupa, cineva a observat ca nu-l puteam indrepta la fel ca pe cel de la mana stanga. In ciuda tuturor eforturilor ramanea usor flexat.
Asa ca cineva, candva, a concluzionat: Ti l-ai rupt in pruncie, si n-a fost pus in atele sau in ghips.
Prima data Moartea a venit pe la 3-4 ani.
Burusc, de dimineata, toti cei din casa erau seriosi, grijulii, si ma tot plimbau dintr-o camera in alta, din cele 2 pe care le aveam, sau prin curte.
Apoi, cumva, am auzit, am aflat, murise fratele mamei, Hristu, fiul lui Maia, ca inca nu articulam „fiul Maiei”.
Incet, in ani, au venit si detaliile. Fusese omorat la Ploiesti, pe cand era in inspectie la sucursala Bancii Nationale de acolo, unde descoperise o mare delapidare. Au dat drumul la gaze, la soba din hotel, in plina vara. Dimineata, el si colegul lui au fost gasiti axfixiati.
Nu stiu cum s-a finalizat ancheta, si nu cred ca cineva din familie a stiut, pentru ca n-am surprins nicio discutie in acest sens. Dar Moisescu, guvernatorul Bancii Nationale in acei ani, si un „greucean” al Partidului, i-a dat „lui Maia” pensie FIAP, cu toate ca o avea pe mama sustinator. Ca la ilegalisti.
25 de ani mai tarziu, l-am cunoscut pe fiul lui Moisescu … la tenis. Asa am aflat si ceva detalii din viata lui si l-am si cunoscut personal, cand am fost invitat la nunta fiului.
Nunta la curte, la margine de Bucuresti, la parintii fetei. N-a functionat, dar asta nu mai conteaza.
Batranul Moisescu era funciarmente un natural si un sincer. In timp ce muierea lui il tragea de maneca, el perora in continuare la fel ca la al „xulea” Congres: „NU asta este comunismul pentru care am fost eu condamnat la moarte, nu pentru asta am luptat eu”. Si chiar fusese ondamnat la moarte la procesul de la Constanta, si el, si nevasta lui. Pe el nu l-au prins, pe ea da. Dar era gravida si gravidele nu erau executate nici macar atunci. Apoi a venit 23 August si au scapat amandoi.
In acea seara, Moisescu cel batran a intrat in Panteonul meu personal, pentru curatenia si sinceritatea convingerilor sale. Alaturi de Comandantul Legionar al Judetului Teleorman, Nicolae Cracea!
Al treilea este Gheorghe Bibicescu, cel cu adeverinta ca a stat 5 ani in „depozit”. Comandant de port, armator, negustor, si autor al primelor carti despre comert maritim din Romania Socialista. Acum are strada in Turnu Severin si cred ca zambeste hatru.
Prin urmare, zeci de ani m-am laudat ca de mic copil am fost insensibil la durere.
Stati linistiti, este un mit. Acum sunt sensibil la durere la fel ca orice barbat, adica fac mult mai urat decat cea mai slaba femeie, atunci cand realmente ma doare ceva.
Chiar si cand mi-am rupt mana, tot dreapta, m-a durut. Dar socul, cu certitudine existent, s-a transformat in actiune.
Sarisem de pe un gard, in speranta sa apuc creanga unui nuc, ca apoi sa ma balansez si sa sar jos.
Din nefericire, exact unde mana dreapta trebuia sa apuce creanga, niste furnici se ospatau copios.
Stivirea lor, concomitenta cu a pranzului pe care il luau, a facut ca aceasta sa alunece, iar stanga n-a facut fata efortului si m-am indreptat vijelios cu teasata catre tarana si mana dreapta inainte, datorita eliberarii ei inainte de indeplinirea misiunii ce-i fusese atribuite. Aceea de a prinde craca.
In consecinta, m-am infipt in pamant cu mana dreapta inainte si intreg hoitul venind dupa ea.
A rezultat, inevitabil, o dubla fractura, din fericire inchisa, adica oasele n-au iesit prin carne.
Ridicat de pe jos, m-am gandit ca treaba trebuie rezolvata, dar cu respectarea bunelor maniere pe care ai mei se straduiau sa mi le implementeze.
Prin urmare am fugit pana acasa, am deschis usa la bucatarie si i-am spus „lui Maia” – bunica – „Mi-am rupt mana, ma duc la spital!”
Maia, eroina copilariei mele, cea care se lauda ca m-a ridicat cu placinte si imi croia mie hainutele, ba chiar si tatei ii facea camasile in acele vremuri, a avut probabil in moment de, cum se zice acuma, server up-date, asa ca a intarziat destul pana sa-mi ia urma.
In acest timp eu fugem voios catre Spitalul de Copii unde ca prin minune s-au deschis toate usile si am ajuns la un doctor care a inceput sa boscorodeasca despre parintii din zile noastre, adica acele zile din anii 1958, in care copii ajung la urgente fara parinti.
Asa ca am fost pus fata in fata cu minunile tehnologiei moderne si doctorul m-a tot tras de mana si de oase, pana le-a potrivit la locul lor, cu mana sub un „ecran” pe care vedem cu stupoare interiorul si oasele miscate de doctor. De durere, sincer, nu-mi aduc aminte nimic!
Apoi se pare ca mi-a fost pus ghipsul, nici de asta nu-mi aduc amite, dar o vad pe Maia navalind pe o usa in cautarea nepotului disparut.
Mai stiu ca ajuns acasa am fost proptit in pat cu patura, plapuma, pana sub nas. Apoi pauza.
M-am trezit, m-a trezit mama. Era in genunchi, langa pat si ma mangaia pe cap.
Mai tarziu am fabulat despre ce-a fost in sufletul ei, cand anuntata de Maia, a sosit acasa si intrand in camera mea, m-a vazut nemiscat in pat si cu plapuma trasa pana sub barbie.
Dar a urmat o luna de falosenie in cartier. Eram singurul cu ghipsul pe mana!
Dupa ce-a murit Hristu, am aflat si de moartea unui necunoscut plecat dupa mancare in timpul marii foamente ce lovise Romania.
Da, da, in 1947 in timp ce comunistii preluau puterea si faceau marea nationalizare ce-a lasat fara casa si fara masa, nu pe marii industriasi, ci pe mica burghezie care avea si ea care o casa mai pricopsita, dupa zeci de ani de munca, a lovit foametea.
Asa ca iubitul, viitorul sot al matusii Aretia, „Coca”, sora tatalui meu, a plecat in „lume” dupa un sac de grau sau porumb. S-a si intors, pana langa Gara de Nord. Acolo s-a intamplat „accidentul”, un pasaj, un fir, a taiat capetele mai multor oameni. Printre ei, si pe al lui. Matusa nu s-a mai casatorit niciodata. Ea m-a bagat in paine cu ilustratiile de carte. Dar asta si chefurile de la Monte Carlo, in Cismigiu, este alta poveste.
Tarziu, cred ca eram deja la facultate, a adoptat un copil de la Casa de Copii. Ai mei s-au impotrivit. Cand m-a intrebat si pe mine, „odorul ei”, eu am zis ca da, ca e frumos ce face. Cand Coca a ajuns la batranete, copilul, Vlad, sau poate muierea lui, a bagat-o la azil. Pentru ca se pisa pe ea.
A mai scos una sau doua carti, in azil fiind, apoi nu mai stiu, ca in carje, nici pana pe Viting, la azil, nu mai pot ajunge.
Si incet, incet, am tot asistat la moartea unora sau altora, mai apropiati sau aflati mai de la distanta, dar intodeauna cu o relativa detasare.
Era sa mor si eu, de mai multe ori. Cand aveam 14 ani, m-am operat de apendicita si-am fost la un pas de septicemie, in 1977 la marele cutremur, in 1989 la lovitura de stat ….
Moartea doctorului Luca Georgescu, nasul meu, m-a facut sa plang. Moartea sotiei lui, matusa Sica si a sorei ei Neva, intr-un accident de masina, m-a obligat sa actionez, fiind singurul si ultimul barbat dintr-o familie foarte numeroasa in anii 1970-80.
Adica 6-7 Dacii x 5 persoane, nu ne ajungeau ca sa mergem in vacanta pe Valea Doftanei, in anii 1980.
Moartea sotiei, Monica, m-a dus in alcolism. O luna. Apoi, din fericire, mi-am revenit.
Aveam totusi de crescut doi copii.
Acum …. acum, ofticat, amarat, si incapabil de deplasare, astept sa mor.
Toti cei pe care i-am iubit s-au dus, sau au plecat. Au ramas doar cei care ma urasc, fara vrerea mea.
Iar cei ce ma urasc, n-au inteles ca tot ce-am facut, a fost din iubire pentru ei.
Moarte in copilarie … chiar este frumoasa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu