miercuri, 20 ianuarie 2021

Moartea in copilarie ....

 Copilaria este cea mai fericita perioada din vaita oricarui om. Nu conteaza daca o petreci in saracie sau bogatie, amintirile pe care le pastram despre ea sunt intodeauna de aur.

In esenta toata lumea, chiar si strainii vor sa-ti faca copilaria frumoasa, sau macar incearca. Si in general reusesc.
Dar, in special datorita unei imunitati naturale a psihicului, copilaria transforma chiar si evenimentele tragice in aventuri magice sau evenimente remarcabile, generatoare de povesti de-a dreptul mitologice in care capeti o aura de erou.
Independenta adultului se manifesta inca din pruncie si prostiile comise atunci devin aventuri epice ce sunt povestite cu multa fala generatiilor viitoare.
Asa se face ca nimeni nu stie cand mi-am rupt degetul mic de la mana dreapta. Nici macar eu. Eram prea mic ca sa constientizez evenimentul si abia cu multi ani dupa, cineva a observat ca nu-l puteam indrepta la fel ca pe cel de la mana stanga. In ciuda tuturor eforturilor ramanea usor flexat.
Asa ca cineva, candva, a concluzionat: Ti l-ai rupt in pruncie, si n-a fost pus in atele sau in ghips.
Prima data Moartea a venit pe la 3-4 ani.
Burusc, de dimineata, toti cei din casa erau seriosi, grijulii, si ma tot plimbau dintr-o camera in alta, din cele 2 pe care le aveam, sau prin curte.
Apoi, cumva, am auzit, am aflat, murise fratele mamei, Hristu, fiul lui Maia, ca inca nu articulam „fiul Maiei”.
Incet, in ani, au venit si detaliile. Fusese omorat la Ploiesti, pe cand era in inspectie la sucursala Bancii Nationale de acolo, unde descoperise o mare delapidare. Au dat drumul la gaze, la soba din hotel, in plina vara. Dimineata, el si colegul lui au fost gasiti axfixiati.
Nu stiu cum s-a finalizat ancheta, si nu cred ca cineva din familie a stiut, pentru ca n-am surprins nicio discutie in acest sens. Dar Moisescu, guvernatorul Bancii Nationale in acei ani, si un „greucean” al Partidului, i-a dat „lui Maia” pensie FIAP, cu toate ca o avea pe mama sustinator. Ca la ilegalisti.
25 de ani mai tarziu, l-am cunoscut pe fiul lui Moisescu … la tenis. Asa am aflat si ceva detalii din viata lui si l-am si cunoscut personal, cand am fost invitat la nunta fiului.
Nunta la curte, la margine de Bucuresti, la parintii fetei. N-a functionat, dar asta nu mai conteaza.
Batranul Moisescu era funciarmente un natural si un sincer. In timp ce muierea lui il tragea de maneca, el perora in continuare la fel ca la al „xulea” Congres: „NU asta este comunismul pentru care am fost eu condamnat la moarte, nu pentru asta am luptat eu”. Si chiar fusese ondamnat la moarte la procesul de la Constanta, si el, si nevasta lui. Pe el nu l-au prins, pe ea da. Dar era gravida si gravidele nu erau executate nici macar atunci. Apoi a venit 23 August si au scapat amandoi.
In acea seara, Moisescu cel batran a intrat in Panteonul meu personal, pentru curatenia si sinceritatea convingerilor sale. Alaturi de Comandantul Legionar al Judetului Teleorman, Nicolae Cracea!
Al treilea este Gheorghe Bibicescu, cel cu adeverinta ca a stat 5 ani in „depozit”. Comandant de port, armator, negustor, si autor al primelor carti despre comert maritim din Romania Socialista. Acum are strada in Turnu Severin si cred ca zambeste hatru.


Prin urmare, zeci de ani m-am laudat ca de mic copil am fost insensibil la durere.
Stati linistiti, este un mit. Acum sunt sensibil la durere la fel ca orice barbat, adica fac mult mai urat decat cea mai slaba femeie, atunci cand realmente ma doare ceva.
Chiar si cand mi-am rupt mana, tot dreapta, m-a durut. Dar socul, cu certitudine existent, s-a transformat in actiune.
Sarisem de pe un gard, in speranta sa apuc creanga unui nuc, ca apoi sa ma balansez si sa sar jos.
Din nefericire, exact unde mana dreapta trebuia sa apuce creanga, niste furnici se ospatau copios.
Stivirea lor, concomitenta cu a pranzului pe care il luau, a facut ca aceasta sa alunece, iar stanga n-a facut fata efortului si m-am indreptat vijelios cu teasata catre tarana si mana dreapta inainte, datorita eliberarii ei inainte de indeplinirea misiunii ce-i fusese atribuite. Aceea de a prinde craca.
In consecinta, m-am infipt in pamant cu mana dreapta inainte si intreg hoitul venind dupa ea.
A rezultat, inevitabil, o dubla fractura, din fericire inchisa, adica oasele n-au iesit prin carne.
Ridicat de pe jos, m-am gandit ca treaba trebuie rezolvata, dar cu respectarea bunelor maniere pe care ai mei se straduiau sa mi le implementeze.
Prin urmare am fugit pana acasa, am deschis usa la bucatarie si i-am spus „lui Maia” – bunica – „Mi-am rupt mana, ma duc la spital!”
Maia, eroina copilariei mele, cea care se lauda ca m-a ridicat cu placinte si imi croia mie hainutele, ba chiar si tatei ii facea camasile in acele vremuri, a avut probabil in moment de, cum se zice acuma, server up-date, asa ca a intarziat destul pana sa-mi ia urma.
In acest timp eu fugem voios catre Spitalul de Copii unde ca prin minune s-au deschis toate usile si am ajuns la un doctor care a inceput sa boscorodeasca despre parintii din zile noastre, adica acele zile din anii 1958, in care copii ajung la urgente fara parinti.
Asa ca am fost pus fata in fata cu minunile tehnologiei moderne si doctorul m-a tot tras de mana si de oase, pana le-a potrivit la locul lor, cu mana sub un „ecran” pe care vedem cu stupoare interiorul si oasele miscate de doctor. De durere, sincer, nu-mi aduc aminte nimic!
Apoi se pare ca mi-a fost pus ghipsul, nici de asta nu-mi aduc amite, dar o vad pe Maia navalind pe o usa in cautarea nepotului disparut.
Mai stiu ca ajuns acasa am fost proptit in pat cu patura, plapuma, pana sub nas. Apoi pauza.
M-am trezit, m-a trezit mama. Era in genunchi, langa pat si ma mangaia pe cap.
Mai tarziu am fabulat despre ce-a fost in sufletul ei, cand anuntata de Maia, a sosit acasa si intrand in camera mea, m-a vazut nemiscat in pat si cu plapuma trasa pana sub barbie.
Dar a urmat o luna de falosenie in cartier. Eram singurul cu ghipsul pe mana!
Dupa ce-a murit Hristu, am aflat si de moartea unui necunoscut plecat dupa mancare in timpul marii foamente ce lovise Romania.
Da, da, in 1947 in timp ce comunistii preluau puterea si faceau marea nationalizare ce-a lasat fara casa si fara masa, nu pe marii industriasi, ci pe mica burghezie care avea si ea care o casa mai pricopsita, dupa zeci de ani de munca, a lovit foametea.
Asa ca iubitul, viitorul sot al matusii Aretia, „Coca”, sora tatalui meu, a plecat in „lume” dupa un sac de grau sau porumb. S-a si intors, pana langa Gara de Nord. Acolo s-a intamplat „accidentul”, un pasaj, un fir, a taiat capetele mai multor oameni. Printre ei, si pe al lui. Matusa nu s-a mai casatorit niciodata. Ea m-a bagat in paine cu ilustratiile de carte. Dar asta si chefurile de la Monte Carlo, in Cismigiu, este alta poveste.
Tarziu, cred ca eram deja la facultate, a adoptat un copil de la Casa de Copii. Ai mei s-au impotrivit. Cand m-a intrebat si pe mine, „odorul ei”, eu am zis ca da, ca e frumos ce face. Cand Coca a ajuns la batranete, copilul, Vlad, sau poate muierea lui, a bagat-o la azil. Pentru ca se pisa pe ea.
A mai scos una sau doua carti, in azil fiind, apoi nu mai stiu, ca in carje, nici pana pe Viting, la azil, nu mai pot ajunge.
Si incet, incet, am tot asistat la moartea unora sau altora, mai apropiati sau aflati mai de la distanta, dar intodeauna cu o relativa detasare.
Era sa mor si eu, de mai multe ori. Cand aveam 14 ani, m-am operat de apendicita si-am fost la un pas de septicemie, in 1977 la marele cutremur, in 1989 la lovitura de stat ….
Moartea doctorului Luca Georgescu, nasul meu, m-a facut sa plang. Moartea sotiei lui, matusa Sica si a sorei ei Neva, intr-un accident de masina, m-a obligat sa actionez, fiind singurul si ultimul barbat dintr-o familie foarte numeroasa in anii 1970-80.
Adica 6-7 Dacii x 5 persoane, nu ne ajungeau ca sa mergem in vacanta pe Valea Doftanei, in anii 1980.
Moartea sotiei, Monica, m-a dus in alcolism. O luna. Apoi, din fericire, mi-am revenit.
Aveam totusi de crescut doi copii.
Acum …. acum, ofticat, amarat, si incapabil de deplasare, astept sa mor.
Toti cei pe care i-am iubit s-au dus, sau au plecat. Au ramas doar cei care ma urasc, fara vrerea mea.
Iar cei ce ma urasc, n-au inteles ca tot ce-am facut, a fost din iubire pentru ei.
Moarte in copilarie … chiar este frumoasa!

miercuri, 13 ianuarie 2021

Vizitarea mortilor vii

 Ma suna unul, vecin de calcan, amic de sprituri, cersetor de sfaturi tehnice, ma suna asa brusc si instantaneu, cum s-ar zice. Ca ce mai fac, ca ce mai zic, ca se vazu cu alt vecin, unul ce sta intr-un bloc din spatele curtii mele, cand sta si nu pleaca la tara. Si ca se vorbira ei sa ma vada, ca nu m-au mai vazut de mult.

Asa ca ma intreba vecinul, ce fac eu Duminca dupa amiaza, asa, pe la orele 16, trecute fix.
Acuma ce sa-i zic, ca dau in branci de munca si in Sfanta zi de Duminica sau ca la ora aia dorm rapus de oboseala unei saptamani in care n-am facut nimic?
Veniti baieti, cu mare placere, stam si noi la tasifasuri, la un vinisor spritisor … veniti.
Ma mai suna vecinul, amicul, si Vineri, ca numai maine nu-i poimaine, si confirmam ambii randevuzarea de Duminica.
Asa se facu ca in acea Sfanta Duminica, cum ma uitam eu dupa grauri pe fereastra si in plina iarna, pusei mana pe telefon sa-mi intreb vecinul de calcan, ce face de nu mai vine.
N-am dat cu sutul in perete, ci doar cu degetul in smart, ca sa imi pastrez renumele de boiar de vita veche, in selectul cartier de langa Gara.
Telefonul suna a regrete eterne si a condoleante profunde.
„- Ce faceti neica?
– Pai n-a venit, ma uit la el, la geamuri, si e intuneric peste tot.
– Dar la telefon n-ai vorbit cu el, de cand vorbisi cu mine?
– Pai nu.
– Pai vorbeste acuma!
– Da … e o idee buna. O sa-l sun.”
Suna-l bade, ca-l sunai eu mai inainte. Si nu raspunde.
Adica e clar ca nu mai veniti si pot sa ma duc sa ma uit la ceva pinguini imperiali, cum se dau la vale pe gheata, ca oricum nici pe bani nu mai vezi nimic, la nicio televiziune!
Dar nu disper, si nu disperati nici voi, o sa ma vedeti precis, mai incolo, dupa.
Din fericire eu nu mai am vizite de facut. I-am ingropat deja pe toti.
Pe unii cu trusou, pe altii fara, adica cotizai eu, cum necum, trecura vadul in lumina de dincolo.
Sau ma rog, ca lumina eu nu vazui, dar poate era in infrarosu si n-aveam eu dotarea corespunzatoare.
M-am obisnuit cu vizitele, de mic m-am obisnuit, ca ma ducea Maia pe la tot felul de cunostinte ale ei, unele pe langa noi, pe cate o straduta ce dadea in Grivita, altele taman in cartierul Cotoceniului, ca acolo vazui prima data Palatul Regal si aflai ca avuram si un Rege. Adica vazui un gard, ca la poarta neagra si cu tabla pe partea dinauntru, erau 2 militieni si nu se vedea nimic in curte.
Muierile, ca Maia nu vizita barbati, cel putin nu cu mine de mana, aveau toate ceva lingori bolnavicioase rau de tot, dar nu intodeauna de graba fatale.
Asa ca pe unele le-am vizitat o data, pe altele de 4-5 ori, pana plecara toate in treaba lor.
Mie imi placeau vizitele astea, in primul rand pentru ca erau instructive si educationale, cum se spune acuma, apoi pentru ca intodeauna capatam cate ceva, cate ceva de aducere aminte.
De exemplu era o femeie de varsta lui Maia, una Bujdaru parca, care statea la bloc.
Eu nu mai vazusem un bloc, ca noi stateam la casa, la curte si nici nu ma lasau ai mei sa umblu creanga pe strazi. Un bloc mic, mai este si acuma, cu doar 3 nivele si doar 6 metri latime la strada.
Acuma, dupa ce vazui blocurile arabilor, dupa ce vazui Burj Khalifa, (in poze) bloculetul ala mi se pare un gainat de camila.
Statea batrana Bujdaru la etajul intai, aveau si balcon si vedeam tramvaiele din Grivita.
Mi s-a parut boierie curata, nu stiam eu pe atunci ce-i aia, dar asa simteam.
Sa stai la bloc, sa te uiti de sus, din balcon la strada, la taranii care isi carau papornitele catre trenurile sosite in gara, era mare lucru. Era mare lucru la mintea mea.
Aici primeam serbet. Roz. O fi fost de trandafir, Dumnezeu mai stie, dar era mare desfatare sa ma joc cu lingurita in paharul plin cu apa rece si cu gogoloiul de serbet lipit de lingurita.
Bujdaroaica s-a dus atunci, atunci cand pentru mine nu existau decat zilele, si nu aveam habar de saptamani, luni sau ani.
In Cotroceni era mai interesant. Mergeam la o vila, mergeam pe jos, peste Dambovita, apoi pe langa gardul Palatului Regal care nu mai avea Rege, ci doar 2 militieni albastri la poarta.
Cel mai tare ma plictiseam cand mergeam pe langa gardul Palatului, ma plictiseam tocmai pentru ca stiam ca acuma dam coltul si ajungem!
O vila mica, cu arce si cercuri pe fatada, pe intrare. Am aflat ca era Art Nouveau, cam 20 de ani mai tarziu.
Si mica, si la comun. Ca asa era in comunism, cei din vile locuiau la comun, adica astia de mergeam eu si Maia la ei in vizita, stateau in doua camere cu glasvand intre ele, glasvand de sus pana jos si dintr-un perete in altul. Si in restul casei stateau altii, la boie, la bucatarie etc.
Dar era frumos, ca avea doamna un baiat si o fata, si o curte mica, mica, mica in fata vilei. Acolo ne jucam.
Pe baiat parca il chema Cornel.
Mult mai tarziu am aflat c-ar fi nimerit o nevasta rea. Nici primul, nici ultimul care-a patit asa ceva.
Asa era atunci, in copilaria mea. Oamenii se petreceau …. din viata.
Venea lumea din vreme, cu luni inainte, cu anii daca se stia ce boala este si ca-i lunga.
Stateau la cafele si serbeturi si-si repovesteau copilariile si tinereturile.
Totul se petrecea alene, domol, in pasul oilor pasatorite generatii de-a randul, chiar daca acum se boierisera si ajunsesera negustori in „Micul Paris”. Ca si negustoria, trecuse asa cum venise.
Le luasera comunistii tot, si case si magazine, ba chiar si pe cei ramasi la coada oii ii golisera, si de oi si de pamanturi.
Totul trecuse, si razbelul din 18, si fuga in Romania, si dusmania pe greci, doar vizita ramanese.
Din timp, si repetata daca se putea, ca amintirile sa se pastreze si in cei batrani si in cei mai tineri.
La Teta Zoicea, pe Negustori, pe colt, as fi vrut sa adastez, dar nu s-a putut.
Aceea, aceea in negru, a venit grabita si cu draci pe ea.
Atunci am fost cu totii, doar Hristu, fratele mamei a lipsit. Mai tarziu a lipsit de tot, cand a prins niste tovarasi cu mana in sac, in sacul BNR, la Ploiesti.
Fetele lui Teta Zoicea erau si ele, toate 3 in camera de pe colt, cea mare, cu balcon, in care am fost bagat repede si scos tot asa, dupa 3 minute. Sica, Neva si Florica, fetele, erau ele mai negre la fata, dar parca niciodata asa ca atunci.
Nici Paze, ilegalistul bulgar, barbatul Nevei nu era acolo. Ei nu aveau voie la ritualuri de inmormantare.
Mai ales cele de dinainte de trecerea Styxului.
Si Nicolae Cracea, marele legionar, seful pe Teleorman, barbatul Floricai, nici el nu era, dar nu era pentru ca nu se dadea voie din puscarie, pentru asa ceva, pe vremea aia.
Pe Teta Zoicea au petrecut-o muierile din neam, si inainte si dupa.
Era bine la Teta Zoicea acasa. Si aici eram servit cu serbet, cu apa rece, ca sifoane nu mai existau si mai ales eram bagat in seama.
Ma mai saltasem, nitel, nu mult, dar destul ca sa inteleg ca batranele vorbeau alta limba decat cea de pe strada, cea vorbita de parinti. Vorbeau armaneste si culmea, incepusem sa si inteleg cate ceva.
Mandru, asteptam sa pot arunca si eu cate o vorba din cele putine pe care le pricepeam, spre amuzamentul batranelor si mai ales spre bucuria mea, intrucat eram mai intodeauna laudat.
Maia a supravietuit multa vreme generatiei ei. Ramasese singura. Nu mai avea la cine sa mearga in vizite si mai ales nu mai avea cu cine sa depene vietile. A ei, a altora, ale lor, ale celor plecati in lume din satul Moloviste, peregrinati prin Serbia si Bulgaria, si asezati in cele din urma in Romania.
Comunismul a spart neamurile. De verisorii buni din Serbia si Bulgaria nu mai stiu nimic de zeci de ani.
Era de rau sa ai rude in strainatate, chiar si in tarile comuniste si prietene.
In doar 100 de ani, au trecut peste noi primul Razboi Mondial, Gripa Spaniola, Razboiul Greco-Turc, emigrarea prin 3 tari, Dictatura Legionara, al doilea Razboi Mondial, Comunismul, Capitalismul si iar Pandemia, dar povestile au ramas!
Sa va povestiti vietile.

sâmbătă, 9 ianuarie 2021

Au venit corbii si stau … privind asteptarea.

 Carnea-i mai slaba ca lutul, dar lutu-i mai viu ca piatra.

Am fost croiti asemenea Lui dar nu si din Eternitate, ci din alte fluide ceresti, cosmice, ca sa nu ravnim la mostenire.
Dar noi speram, uneori ne si revoltam, urland prabusirea Titanului ce ne-a creat muritori, doar intru gloria Eternitatii Sale.
„Tatal nostru Carele esti in ceruri, Sfinteasca-se Numele Tau, Vie Imparatia Ta, Faca-se voia Noastra atat in Cer cat si pe Pamant,
Da-ne-o noua astazi, mostenirea noastra, si treci Tu, dincolo de cele vesnice!”
Aude Titanul zumzetul insectelor, zumzetul ce umple subteranele de lut, aude si intelege.
Apoi zambeste si trece. Zambeste si trece la fel cum face de 14 miliarde de ani, dar fara a uita sa noteze pe tablita Lui de lut.
A scris, a sters, apoi scris din nou, si tot asa … o tablita cat o eternitate.
Niciodata plina si niciodata goala. Insemnata cu cei ce trebuie sa moara pentru ca n-au reusit sa se ridice, sau n-au reusit sa paseasca.
Insemnata cu cei care s-au ridicat prea putin sau s-au ridicat prea mult.
Si-i insemnata tablita de lut, in special cu cei care l-au tras de maneca!
„Inalt Sfintite Tata Ceresc, ce ne-ai promis Indumnezeirea, Painea Noastra cea de toate zilele
Da-ne-o noua astazi, caci Painea Sfanta, Painea Vietii, ai ascuns-o dincolo de Eternitate!”
Zambeste Titanul si-i insemneaza in Pomelnicul celor trecuti la cele vesnice, trecuti atat fara stirea lor, cat si mai ales, fara vrerea lor.
Caci menirea lutului este sa creasca si sa se implineasca, dar nu sa si dainuiasca.
Frumusetea lutului este tocmai efemeritatea lui, fragilitatea lui in fata ploii sau a soarelui arzator, si mai sta in puterea lui de a provoca inceputul unui zambet, pe buzele Titanului.
Doar inceputul, caci Titanul nu zambeste niciodata.
El stie ca nu se cuvine sa zambeasca in fata mortii, iar lutul este dintodeauna muritor din nastere.
Din acest motiv l-a si ales. Altfel ar fi trebuit sa-si priveasca greselile eoni de-a randul.
Si mai grav ar fi fost sa-si distruga greselile, caci din piatra sfaramata nu se poate modela alta creatie.
Universul ar fi fost plin de cioburi de piatra ce ar fi strigat „greseala”, „esec”, nastere si apoi moarte nevinovata.
Iar Titanului, ce-i dincolo de bine si de rau, nu i se poate reprosa nici nasterea, nici greseala si nici moartea.
De aceea-i lutul bun. In lut nu raman urmele nasterii, greselii si mortii.
Lutul le primeste, le amesteca si le renaste in alte forme, intr-o infinitate de forme, numai buna pentru foamea Eternitatii.
Din lut plamadit si intors in lut.
Am coborat in lut ca sa transcendem si sa ascendem.
Am devenit microbi, am devenit viermuitoare, viermuitoarele au devenit taratoare, au devenit animalute din ce in ce mai mari, pana cand ajungem sa fim mancati de urmasii nostri.
I-am mancat pe toti cei 110 miliarde de oameni care au trait inaintea noastra.
Zambeste hatru Titanul. Chestia cu perpetum mobile uman, i-a placut.
Apoi se opreste si miroase. Adulmeca, adulmeca viitorul, caci moartea miroase inca de la nastere.
Miroase dulceag, a pisati uscati pe scutece, pe tesaturi.
Cate un pic pe covor, pe dusumea ….
Asa ca s-au inventat gresia si faianta. Din lut, tot din lut, ca fie spalate, iar mirosul ce ne insoteste toata viata sa fie, macar partial, indepartat.
Titanule, cati ai bifat pe tablita ta de lut, in 14 miliarde de ani?
Ca noi nu ne aducem aminte decat de ultimii 10.000, de ani!
Oameni de lut, in case de lut……