Au venit corbii si stau … privind asteptarea.

 Carnea-i mai slaba ca lutul, dar lutu-i mai viu ca piatra.

Am fost croiti asemenea Lui dar nu si din Eternitate, ci din alte fluide ceresti, cosmice, ca sa nu ravnim la mostenire.
Dar noi speram, uneori ne si revoltam, urland prabusirea Titanului ce ne-a creat muritori, doar intru gloria Eternitatii Sale.
„Tatal nostru Carele esti in ceruri, Sfinteasca-se Numele Tau, Vie Imparatia Ta, Faca-se voia Noastra atat in Cer cat si pe Pamant,
Da-ne-o noua astazi, mostenirea noastra, si treci Tu, dincolo de cele vesnice!”
Aude Titanul zumzetul insectelor, zumzetul ce umple subteranele de lut, aude si intelege.
Apoi zambeste si trece. Zambeste si trece la fel cum face de 14 miliarde de ani, dar fara a uita sa noteze pe tablita Lui de lut.
A scris, a sters, apoi scris din nou, si tot asa … o tablita cat o eternitate.
Niciodata plina si niciodata goala. Insemnata cu cei ce trebuie sa moara pentru ca n-au reusit sa se ridice, sau n-au reusit sa paseasca.
Insemnata cu cei care s-au ridicat prea putin sau s-au ridicat prea mult.
Si-i insemnata tablita de lut, in special cu cei care l-au tras de maneca!
„Inalt Sfintite Tata Ceresc, ce ne-ai promis Indumnezeirea, Painea Noastra cea de toate zilele
Da-ne-o noua astazi, caci Painea Sfanta, Painea Vietii, ai ascuns-o dincolo de Eternitate!”
Zambeste Titanul si-i insemneaza in Pomelnicul celor trecuti la cele vesnice, trecuti atat fara stirea lor, cat si mai ales, fara vrerea lor.
Caci menirea lutului este sa creasca si sa se implineasca, dar nu sa si dainuiasca.
Frumusetea lutului este tocmai efemeritatea lui, fragilitatea lui in fata ploii sau a soarelui arzator, si mai sta in puterea lui de a provoca inceputul unui zambet, pe buzele Titanului.
Doar inceputul, caci Titanul nu zambeste niciodata.
El stie ca nu se cuvine sa zambeasca in fata mortii, iar lutul este dintodeauna muritor din nastere.
Din acest motiv l-a si ales. Altfel ar fi trebuit sa-si priveasca greselile eoni de-a randul.
Si mai grav ar fi fost sa-si distruga greselile, caci din piatra sfaramata nu se poate modela alta creatie.
Universul ar fi fost plin de cioburi de piatra ce ar fi strigat „greseala”, „esec”, nastere si apoi moarte nevinovata.
Iar Titanului, ce-i dincolo de bine si de rau, nu i se poate reprosa nici nasterea, nici greseala si nici moartea.
De aceea-i lutul bun. In lut nu raman urmele nasterii, greselii si mortii.
Lutul le primeste, le amesteca si le renaste in alte forme, intr-o infinitate de forme, numai buna pentru foamea Eternitatii.
Din lut plamadit si intors in lut.
Am coborat in lut ca sa transcendem si sa ascendem.
Am devenit microbi, am devenit viermuitoare, viermuitoarele au devenit taratoare, au devenit animalute din ce in ce mai mari, pana cand ajungem sa fim mancati de urmasii nostri.
I-am mancat pe toti cei 110 miliarde de oameni care au trait inaintea noastra.
Zambeste hatru Titanul. Chestia cu perpetum mobile uman, i-a placut.
Apoi se opreste si miroase. Adulmeca, adulmeca viitorul, caci moartea miroase inca de la nastere.
Miroase dulceag, a pisati uscati pe scutece, pe tesaturi.
Cate un pic pe covor, pe dusumea ….
Asa ca s-au inventat gresia si faianta. Din lut, tot din lut, ca fie spalate, iar mirosul ce ne insoteste toata viata sa fie, macar partial, indepartat.
Titanule, cati ai bifat pe tablita ta de lut, in 14 miliarde de ani?
Ca noi nu ne aducem aminte decat de ultimii 10.000, de ani!
Oameni de lut, in case de lut……