Vizitarea mortilor vii

 Ma suna unul, vecin de calcan, amic de sprituri, cersetor de sfaturi tehnice, ma suna asa brusc si instantaneu, cum s-ar zice. Ca ce mai fac, ca ce mai zic, ca se vazu cu alt vecin, unul ce sta intr-un bloc din spatele curtii mele, cand sta si nu pleaca la tara. Si ca se vorbira ei sa ma vada, ca nu m-au mai vazut de mult.

Asa ca ma intreba vecinul, ce fac eu Duminca dupa amiaza, asa, pe la orele 16, trecute fix.
Acuma ce sa-i zic, ca dau in branci de munca si in Sfanta zi de Duminica sau ca la ora aia dorm rapus de oboseala unei saptamani in care n-am facut nimic?
Veniti baieti, cu mare placere, stam si noi la tasifasuri, la un vinisor spritisor … veniti.
Ma mai suna vecinul, amicul, si Vineri, ca numai maine nu-i poimaine, si confirmam ambii randevuzarea de Duminica.
Asa se facu ca in acea Sfanta Duminica, cum ma uitam eu dupa grauri pe fereastra si in plina iarna, pusei mana pe telefon sa-mi intreb vecinul de calcan, ce face de nu mai vine.
N-am dat cu sutul in perete, ci doar cu degetul in smart, ca sa imi pastrez renumele de boiar de vita veche, in selectul cartier de langa Gara.
Telefonul suna a regrete eterne si a condoleante profunde.
„- Ce faceti neica?
– Pai n-a venit, ma uit la el, la geamuri, si e intuneric peste tot.
– Dar la telefon n-ai vorbit cu el, de cand vorbisi cu mine?
– Pai nu.
– Pai vorbeste acuma!
– Da … e o idee buna. O sa-l sun.”
Suna-l bade, ca-l sunai eu mai inainte. Si nu raspunde.
Adica e clar ca nu mai veniti si pot sa ma duc sa ma uit la ceva pinguini imperiali, cum se dau la vale pe gheata, ca oricum nici pe bani nu mai vezi nimic, la nicio televiziune!
Dar nu disper, si nu disperati nici voi, o sa ma vedeti precis, mai incolo, dupa.
Din fericire eu nu mai am vizite de facut. I-am ingropat deja pe toti.
Pe unii cu trusou, pe altii fara, adica cotizai eu, cum necum, trecura vadul in lumina de dincolo.
Sau ma rog, ca lumina eu nu vazui, dar poate era in infrarosu si n-aveam eu dotarea corespunzatoare.
M-am obisnuit cu vizitele, de mic m-am obisnuit, ca ma ducea Maia pe la tot felul de cunostinte ale ei, unele pe langa noi, pe cate o straduta ce dadea in Grivita, altele taman in cartierul Cotoceniului, ca acolo vazui prima data Palatul Regal si aflai ca avuram si un Rege. Adica vazui un gard, ca la poarta neagra si cu tabla pe partea dinauntru, erau 2 militieni si nu se vedea nimic in curte.
Muierile, ca Maia nu vizita barbati, cel putin nu cu mine de mana, aveau toate ceva lingori bolnavicioase rau de tot, dar nu intodeauna de graba fatale.
Asa ca pe unele le-am vizitat o data, pe altele de 4-5 ori, pana plecara toate in treaba lor.
Mie imi placeau vizitele astea, in primul rand pentru ca erau instructive si educationale, cum se spune acuma, apoi pentru ca intodeauna capatam cate ceva, cate ceva de aducere aminte.
De exemplu era o femeie de varsta lui Maia, una Bujdaru parca, care statea la bloc.
Eu nu mai vazusem un bloc, ca noi stateam la casa, la curte si nici nu ma lasau ai mei sa umblu creanga pe strazi. Un bloc mic, mai este si acuma, cu doar 3 nivele si doar 6 metri latime la strada.
Acuma, dupa ce vazui blocurile arabilor, dupa ce vazui Burj Khalifa, (in poze) bloculetul ala mi se pare un gainat de camila.
Statea batrana Bujdaru la etajul intai, aveau si balcon si vedeam tramvaiele din Grivita.
Mi s-a parut boierie curata, nu stiam eu pe atunci ce-i aia, dar asa simteam.
Sa stai la bloc, sa te uiti de sus, din balcon la strada, la taranii care isi carau papornitele catre trenurile sosite in gara, era mare lucru. Era mare lucru la mintea mea.
Aici primeam serbet. Roz. O fi fost de trandafir, Dumnezeu mai stie, dar era mare desfatare sa ma joc cu lingurita in paharul plin cu apa rece si cu gogoloiul de serbet lipit de lingurita.
Bujdaroaica s-a dus atunci, atunci cand pentru mine nu existau decat zilele, si nu aveam habar de saptamani, luni sau ani.
In Cotroceni era mai interesant. Mergeam la o vila, mergeam pe jos, peste Dambovita, apoi pe langa gardul Palatului Regal care nu mai avea Rege, ci doar 2 militieni albastri la poarta.
Cel mai tare ma plictiseam cand mergeam pe langa gardul Palatului, ma plictiseam tocmai pentru ca stiam ca acuma dam coltul si ajungem!
O vila mica, cu arce si cercuri pe fatada, pe intrare. Am aflat ca era Art Nouveau, cam 20 de ani mai tarziu.
Si mica, si la comun. Ca asa era in comunism, cei din vile locuiau la comun, adica astia de mergeam eu si Maia la ei in vizita, stateau in doua camere cu glasvand intre ele, glasvand de sus pana jos si dintr-un perete in altul. Si in restul casei stateau altii, la boie, la bucatarie etc.
Dar era frumos, ca avea doamna un baiat si o fata, si o curte mica, mica, mica in fata vilei. Acolo ne jucam.
Pe baiat parca il chema Cornel.
Mult mai tarziu am aflat c-ar fi nimerit o nevasta rea. Nici primul, nici ultimul care-a patit asa ceva.
Asa era atunci, in copilaria mea. Oamenii se petreceau …. din viata.
Venea lumea din vreme, cu luni inainte, cu anii daca se stia ce boala este si ca-i lunga.
Stateau la cafele si serbeturi si-si repovesteau copilariile si tinereturile.
Totul se petrecea alene, domol, in pasul oilor pasatorite generatii de-a randul, chiar daca acum se boierisera si ajunsesera negustori in „Micul Paris”. Ca si negustoria, trecuse asa cum venise.
Le luasera comunistii tot, si case si magazine, ba chiar si pe cei ramasi la coada oii ii golisera, si de oi si de pamanturi.
Totul trecuse, si razbelul din 18, si fuga in Romania, si dusmania pe greci, doar vizita ramanese.
Din timp, si repetata daca se putea, ca amintirile sa se pastreze si in cei batrani si in cei mai tineri.
La Teta Zoicea, pe Negustori, pe colt, as fi vrut sa adastez, dar nu s-a putut.
Aceea, aceea in negru, a venit grabita si cu draci pe ea.
Atunci am fost cu totii, doar Hristu, fratele mamei a lipsit. Mai tarziu a lipsit de tot, cand a prins niste tovarasi cu mana in sac, in sacul BNR, la Ploiesti.
Fetele lui Teta Zoicea erau si ele, toate 3 in camera de pe colt, cea mare, cu balcon, in care am fost bagat repede si scos tot asa, dupa 3 minute. Sica, Neva si Florica, fetele, erau ele mai negre la fata, dar parca niciodata asa ca atunci.
Nici Paze, ilegalistul bulgar, barbatul Nevei nu era acolo. Ei nu aveau voie la ritualuri de inmormantare.
Mai ales cele de dinainte de trecerea Styxului.
Si Nicolae Cracea, marele legionar, seful pe Teleorman, barbatul Floricai, nici el nu era, dar nu era pentru ca nu se dadea voie din puscarie, pentru asa ceva, pe vremea aia.
Pe Teta Zoicea au petrecut-o muierile din neam, si inainte si dupa.
Era bine la Teta Zoicea acasa. Si aici eram servit cu serbet, cu apa rece, ca sifoane nu mai existau si mai ales eram bagat in seama.
Ma mai saltasem, nitel, nu mult, dar destul ca sa inteleg ca batranele vorbeau alta limba decat cea de pe strada, cea vorbita de parinti. Vorbeau armaneste si culmea, incepusem sa si inteleg cate ceva.
Mandru, asteptam sa pot arunca si eu cate o vorba din cele putine pe care le pricepeam, spre amuzamentul batranelor si mai ales spre bucuria mea, intrucat eram mai intodeauna laudat.
Maia a supravietuit multa vreme generatiei ei. Ramasese singura. Nu mai avea la cine sa mearga in vizite si mai ales nu mai avea cu cine sa depene vietile. A ei, a altora, ale lor, ale celor plecati in lume din satul Moloviste, peregrinati prin Serbia si Bulgaria, si asezati in cele din urma in Romania.
Comunismul a spart neamurile. De verisorii buni din Serbia si Bulgaria nu mai stiu nimic de zeci de ani.
Era de rau sa ai rude in strainatate, chiar si in tarile comuniste si prietene.
In doar 100 de ani, au trecut peste noi primul Razboi Mondial, Gripa Spaniola, Razboiul Greco-Turc, emigrarea prin 3 tari, Dictatura Legionara, al doilea Razboi Mondial, Comunismul, Capitalismul si iar Pandemia, dar povestile au ramas!
Sa va povestiti vietile.